Bazele teoretice care au permis inventarea laserului erau deja prezente în 1917, când Einstein a identificat și a descris regulile de bază care caracterizează emisia și absorbția radiațiilor.

Conform acestei teorii, atunci când un atom sau o moleculă revin spontan de la o stare excitată la una stabilă emit un foton de lumină cu o anumită lungime de undă. Dacă fotonul generat astfel întâlnește un alt atom în stare excitată, întorcându-se la starea stabilă, el emite un foton de lumină sincronizat în timp și spațiu cu fotonul incident.

Primul care a folosit această sursă de energie la nivelul pielii a fost Goldman, un dermatolog care a anticipat epoca de mare dezvoltare tehnologică și aplicațiile speciale ale laserului pentru tratament.

Sistemele laser disponibile în cabinetele de dermatologie pot fi împărţite în trei categorii principale:

  • Lasere ne-selective sau chirurgicale care vizează H2O.

  • Lasere macroselective sau de țesut care folosesc ca principal cromofor oxihemoglobina

  • Lasere microselective care se identifică cu sisteme Q-switch, ai căror cromofori folosesc elemente pigmentate endogene și exogene.

Caracteristica luminii laser este aceea de a fi:

  • monocromatică

  • coerentă

  • colimată

Prin urmare, în tehnologia laser sunt necesare: o sursă de energie capabilă să incite atomii activi pentru a produce fotoni, o sursă de radiație (care poate fi solidă, lichidă sau gazoasă) și o cavitate optică.

Punctul-cheie al introducerii laserului în știinta frumuseții a fost descoperirea faptului că anumite lungimi de undă ale luminii sunt absorbite de piele într-un mod selectiv de către molecule specifice, care generează absorbția de căldură și care pot duce la distrugerea selectivă.

Producerea căldurii nu este singurul mecanism prin care laserul cauzează distrugeri. Trebuie să amintim, de asemenea, de efectul fotomecanic, tipic laserului Q-switch, care este folosit pentru a distruge formațiunile de pigment și pentru a elimina tatuajele.

 

 

 

 

 

Parteneri

PARTENERI

 

MEDIA